Dacă ideile năvălesc precum un torent, pare ideal să nu le împrăştii la tot pasul, ci să le îndrept către Dumneavoastră…
Adevărata aventură a cunoaşterii devine o linie severă şi pragmatică a conduitei, câtă vreme am parcurs traseul (lung de peste 2.000 de Km) Ben Gurion – Ierusalim – Pustiul Iudeii –Ierihon – Muntele Ispitelor – Ein Gedi – Marea Moartă – Qumran – Massada – Ierihon – Beit She’an – Kohav Hayarden (Bel voir) – Ginosar – Marea Galileii –Tiberias – Yardenit – Cana Galileii – Capernaum – Tabgha – Înălţimile Golan – Gamla – Korazim – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) – Gallicantu – Nazaret – Megiddo – Ierusalim (Yad Vashem) – Ain Karem – Herodion – Bethlehem – Ierusalim – Tel Aviv – Caesarea – Haifa („Stella Marris” şi Grădinile Bahai) – Ierusalim – Ben Gurion.
Fără pretenţia unei naraţiuni biblice, cu moderarea dimensiunilor epice, am avut privilegiul să călătoresc doar cu soţia mea, Carmen (selecţionată la „Seminarul Internaţional pe problematica Holocaustului”, 3-6 august 2009) şi cu bunul nostru prieten Iosif Dorcu, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, având binecuvântarea Preasfinţiei Sale Petru Gherghel, Episcopul Diecezei Romano-Catolice Iaşi. Vehiculul modern ne-a purtat în întreg Israelul, iar libertatea unităţii restrânse copleşeşte coeziunea precară a grupurilor numeroase (unde nici itinerariul nu poate evita îngrădiri de tot felul)…
După încântarea de a fi văzut, filmat şi fotografiat zidurile/porţile Ierusalimului, Biserica Sfânta Ana, Scăldătoarea Oilor, Biserica Dominus Flevit, Scăldătoarea Siloamului, Cina Cea de Taină, Scara Macabeică, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu, Valea Cedronului, Ghetsimani, Biserica Tuturor Naţiunilor, Biserica Mormântului Sfintei Maria, Grota de la Ghetsimani, Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, Mormântul lui Hristos, Sfânta Temniţă, Mormântul lui Iosif din Arimateea, Mormântul din Grădină, Capela Înălţării, Emaus, am hărăzit ziua de 9 august pentru vizitarea bisericilor din Iersulaim – „Catedrala Rusă”, Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Zidul Plângerii, Carierul Ebraic, Esplanada Templului, Via Dolorosa/Popasurile…
Desigur, propunându-ne să păşim către Ierihon am căutat un nou privilegiu – imaginea Moscheii Al Aqsa, de pe culmea Ierusalimului de Est, postată – împreună cu 1.300 de fotografii şi filme /(C) Nicolae Tomescu/ selecţie Pr. Iosif Dorcu/ pe site-ul www.radioiasi.ro, respectiv ercis.ro.
***
Radioul care se ascultă şi se vede m-a încurajat să pătrund în Betania, la mormântul Sfântului Lazăr, printre palestinienii aflaţi pe o altă treaptă a civilizaţiei; bucuria de a fi ajuns în Betania a fost umbrită de întâmplarea (iniţială) din aeroportul Ben Gurion, unde sinceritatea mea absolută, faptul că am mărturisit întreg traseul – cu includerea Cisiordaniei – i-a făcut prea vigilenţi pe poliţiştii de siguranţă (în numele apărării, aceştia toarnă din otrava întrebărilor lăsându-te, totuşi, să vorbeşti doar pentru a înţelege preţul libertăţii de a vizita Israelul, bagajele pot fi întoarse pe dos, turiştii li se par îndoctrinaţilor victime plictisitoare sau răuvoitoare).
Zidurile care mai sunt apărate, pentru că duşmanul este vechi şi se cheamă istorie-îngheţ, naraţiune simplificată reinvestită cu sens (sau cu nonsens); sila reînnoită în fiecare nu a fost risipită de iubire. În drumul către vechea Betanie (localitatea arabă actuală El Azaryia) întreg necunoscutul accentelor vecine cu rana deschisă parcă ar vrea să acopere cuvintele lui Isus. Numele istoric al Betaniei, sub care este cunoscut în Evanghelia lui Ioan, în episodul învierii miraculoase a lui Lazăr şi în alte episoade petrecute în timpul călătoriei lui Isus de la Ierihon la Ierusalim, derivă, probabil, de la Beit Hanania (numele localităţii pe vremea când apaţinea tribului lui Beniamin). Nu m-a interesat atât Biserica lui Lazăr, realizare arhitectonică modernă din anii ‘50 ai secolului trecut, ci faptul că ea este construită deasupra unei grote în interiorul căreia se poate vedea „Mormântul lui Lazăr” care a fost scena unuia dintre cele mai cunoscute miracole săvârşite de Isus în Ţara Sfântă.
În Ierihon intră doar cine trebuie să intre; se conturează chingile care sufocă fostele teritorii ocupate; în interiorul lor, certitudinea că realitatea este la fel de irespirabilă precum aerul, sezaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitei, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă; ne-am bucurat să fotografiem şi Sicomorul lui Zaheu, după noaptea în care dezolarea încercată atunci când vezi mulţi oameni săraci, lipsiţi de educaţie, se plăteşte la preţul de 70 de Euro/camera de hotel. Oricum, palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau “centrul spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri.
In general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18) , dar, în multe zone se verificau spusele “curgea laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a “semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşert). In sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe; săpăturile arheologice de la Awdat au confirmat abandonarea regiunii în veacul al VII-lea după Cristos.
Pustiul Iudeii se caracterizează printr-o succesiune de coline pietroase, aride, brăzdate, săpate de depresiuni adânci şi cu creste neregulate, marcate de procesele de eroziune, un peisaj parcă supranatural… Când mi-au venit în minte versurile lui Nicolae Labiş “Soarele s-a topit şi a curs pe pământ” ajunsesem la Qumran (situat la vest de drumul Kaliah-Sodoma, centrul esenienilor, care, preţuind cuvântul, l-au făcut cunoscut şi altora, mai puţin ascetici, mai puţin severi în privinţa purităţii, prin intermediul Manuscriselor de la Marea Moartă.
Alt simbol m-a fortificat pentru a-i urma chemarea: Massada, ultimul refugiu antic al combatanţilor evrei, care, în numele libertăţii, au înfruntat armata romană şi au balansat către omenire prin luptă, prin sacrificiul suprem; ideea distrugerii violente a Regatului Iudeii, la sfârşitul epocii celui de-Al Doilea Templu, şi-a depărtat propriul timp; evreii au fost etapa devenirii, au tulburat răbdarea zilelor iar renunţarea la viaţă s-a transformat în ritm al altor pulsaţii…
***
Am înţeles, prin cuvintele rabinului Simon Ben Lakish (secolul al III-lea după Cristos): “Dacă Grădina Edenului este pe pământul lui Israel, porţile sale sunt în Beit She’an”. Pe Valea Iordanului, la sud de Marea Galileii, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: un oraş care te proiectează faţă în faţă cu ceea ce simt pentru marile aşezări romane, unde ruinele te trezesc la viaţă (oricât ai fi de obosit sau lipsit de insipraţie); m-am îndreptat spre calea care pătrunde prin istoria fostului Scythopolis, mi-am îndemnat paşii spre şuvoiul ochiului setos de lămuriri, am urcat pe o culme greu de luat în stăpânire, am strâns un pumn de căldură (şi de vânt), m-am luminat: ergo sum…
Primele trei zile ale expediţiei prin Israel mi-au adus altă bucurie din cupa căreia turiştii nu vor/nu sunt lăsaţi să guste. Se numeşte Kohav Hayarden, o fortăreaţă a Cruciaţilor. Pietrele mi-au şoptit: după multe încercări, multe eforturi susţinute, musulmanii de sub conducerea lui Saladin au capturat Belvoir; în 1189, apărătorii s-au predat. Mă pot amăgi şi astăzi cu faptul că, de pe ruinele bine conservate mi-am proiectat fiinţa deasupra întregii văi a Iordanului, cu ochii de vultur ai Cavalerilor Ospitalieri.
Următoarele două zile am cunoscut ospitalitatea celor din Nazaret. Mi s-a dezvăluit o altă lume, a prosperităţii şi toleranţei, a dimensiunii istorice (dezvoltarea urbanistică a nucleului rural, care a fost martorul copilăriei lui Isus, dominaţia romană şi arabă, perioada cruciadelor, distrugerea cauzată de turci) şi convieţuirii religioase (alături de arabi musulmani, de evrei, se află comunităţi de melchiţi, de greci ortodocşi, romano-catolici, maroniţi, alte grupări mai mici). Natura este infinit mai generoasă în Galileea decât în Cisiordania. Din punctul meu de vedere, Nazaret (încântător prin grandioasa Bazilică a Bunei Vestiri, monumentul cel mai impresionant ca proporţii, arhitectură şi valoare artistică, prin Biserica Sfântul Iosif, o evidentă imitare a stilului roman, prin Biserica Sfântul Gavriil – scrierile evanghelice apocrife prezintă o versiune conform căreia acesta ar fi locul unde s-a petrecut Buna Vestire, unde ar fi anunţat-o arhanghelul pe Maria despre apropiata sa maternitate) merita să reprezinte centrul de iradiere al turismului ritual: Yardenit (râul care a servit de hotar al Ţării Făgăduinţei, apa pe care Moise nu a avut voie să o treacă, fiind permisă doar trecerea lui Iosua, malurile pe care a predicat Ioan Botezătorul şi, potrivit tradiţiei, a fost botezat Isus) – Cana Galileii (Casa lui Bartolomeu şi Biserica Primei Minuni) – Tabgha (Biserica Înmulţiri Pâinilor şi Peştilor; naraţiunea evanghelică aminteşte şi cea de-a treia apariţie a lui Hristos înaintea ucenicilor după Înviere, apoi consacrarea primatului lui Petru) – Capernaum (amintit în naraţiunile evanghelice; acestea stau mărturie asupra minunilor săvârşite de Isus, dar şi despre anatema lui Cristos) – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) dar şi alte locuri care aşteaptă lumea să-şi deschidă braţele.
***
Gamla este situată în centrul Înăţimilor Golan, 20 Km sud faţă de Qatzrin, 20 Km nord de Daliyot. O rezervaţie ca un vis învăluind ameninţări liniştite: o cascadă impresionantă, cea mai mare din întreg Israelul (51 m înălţime), situri cu forme şi culori care nu-şi trădează vârsta, zborul grifonilor (cine crede că mă refer la monstrul cu corp de leu înaripat, cu cap şi gheare de vultur, va fi dezamăgit să afle că am fotografiat doar o pasăre răpitoare din ţările calde, mare, asemănătoare vulturului, cu corpul aproape pleşuv şi gâtul îmbrăcat într-un guler de pene); straturi de pământ roşu, acumulat de-a lungul milioanelor de ani, copt prin acţiunea lavei de dedesupt, pot fi observate laolaltă cu straturile de bazalt – rezultatul procesului fiind formarea micilor lacuri ale căror microorganisme se cuvin protejate de entuziasmul turiştilor.
Ziua, ca împreunare de culori, m-a strivit sub nepăsarea celor care nu vizitează Korazim. Menţionat în Talmudul Babilonian (Menahot 85/A), renumit pentru plantaţiile de altădată, este asaltat în zilele noastre de căldură şi însingurare. În Noul Testament (Matei 11:21; Luca 10:13) Korazim apare ca un oraş condamnat de Isus, împreună cu Beth Saida şi Capernaum. 100 de dune, divizare în cinci părţi, zonă principală care adăposteşte drumul pavat, ruinele unei sinagogi, rămăşiţele a trei mari clădiri…
La Megiddo, mai zelos cu principiile raţionale decât cu jocurile misterului numit om (călăuzit sau împins de DIVINITATE), nu am confirmat rolul aşezării drept Armaghedon-ul Noului Testament (Revelaţii 10:16), amintindu-mi, totuşi, de scena viziunii apocaliptice a lui Ioan, de bătălia dintre forţele Binelui şi cele ale Răului, urmată de coborârea lui Dumnezeu din Ceruri pe pământ – inspiraţia acestei viziuni este configurată de profetul Zaharia, care descrie înfruntarea din „Valea lui Megiddon” (Zaharia, 12:11). Prăpastia din aceeaşi substanţă, a îndoielii, m-a înghiţit atunci când priveam micile obiecte şi piese care atestă locuirea încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.); confirmat şi prin rămăşiţele unui templu, menţionat în documentele egiptene, Megiddo aparţinea, în secolul XIV î.Cr., unei alianţe a oraşelor din Canaan, sub protecţia Regatului Mitanni., fiind cucerit de faraonul egiptean Tutmos al III-lea. Cărţile lui Iosua şi ale Judecătorilor amintesc de Megiddo şi de faptul că triburile lui Manaseh nu au reuşit să îl cucerească. În a doua jumătate a secolului al XII-lea î.Cr., faraonul Shishak a condus o mare campanie militară în Canaan iar Megiddo figurează pe lista oraşelor supuse (Templul din Karnak, Egipt). Regele Solomon ar fi construit un mare oraş cu două palate îmbrăcate în piatră, alţii sunt de părere că dinastia israelită Omri, a secolului IX î.Cr., are mai multe merite; nimeni nu poate contesta prosperitatea secolului VIII î.Cr., fortificaţiile, sistemul de canalizare, grajdurile precum un cuvânt şi un adăpost, dar şi realitatea potrivit căreia Megiddo se transformă, treptat, într-un fel de arenă a disensiunilor dintre regii Iudeii şi Israelului…
În 1986, pe timpul unei secete care a provocat scăderea nivelului apei din lacul Yam Kinneret (Marea Galileii), doi fraţi din kibbutz-ul Ginosar descopereau o barcă veche. Cu lungimea de 8,20 metri, o deschidere de 2,30 şi o înălţime de 1,20, vasul era îngropat în sedimentele acumulate pe fundul lacului, drept consecinţă, bine protejat. Potrivit mai multor criterii de calsificare, tipul de echipaj ne duce cu gândul că reprezintă unul din vasele menţionate în Evanghelie, împrumutate de Isus şi discipolii săi, la fel cum a fost îndreptat de evrei împotriva romanilor în cursul bătăliei navale de la Migdal (67 d.Cr.). În simplitatea lui (sâmburele marilor creaţii), vasul deschide o fereastră spre trecut, ne oferă indicaţii privind activităţile navale de pe lacul Galileii; totodată, face posibilă apropierea noastră de o parte a vieţii lui Isus. În februarie 2000, vasul a fost transferat în aripa nouă a Centrului Ygal Allon, dovadă a reconstituirii aventurii umane din Galileea, dar şi andocarea permamentă la malul punctelor cardinale ale omenirii…
***
Herodion rămâne unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Irod cel Mare, servindu-i ca palat de vară, fortăreaţă, monument, cimitir şi capitală districtuală. Este singura aşezare, ridicată de regele-constructor, care îi celebrează numele. Complexul, situat la 15 km sud de Ierusalim, aproape 5 km sud-est de Betleem, în apropierea anticului drum către Marea Moartă, a fost construit între 23-20 î.Cr., împărţit – fără a fi divizat – în două zone: de sus (palat, fortăreaţa circulară ridicată pe un munte… artificial) şi de jos (la baza muntelui, întâlneşti palate-anexe, pentru uzul familiei regale şi prietenilor lui Irod, folosite, totodată, ca birouri centrale ale capitalei districtuale). Irod şi-a iubit destinul, acest preţios obiect al dragostei de sine ce n-ar dori să dispară; i-a încredinţat, prin moarte, puterea fiului său, Archelaos, dar dansul bucuriei avea să fie întrerupt de procuratorii romani, retrăit – primitiv – de rebelii evrei în marea revoltă din 66 d.Cr., programat, din nou, de luptătorii lui Bar Kochba (132 d.Cr.), abandonat pentru câteva veacuri, până când, o comunitate de călugări bizantini şi-a stabilit reşedinţa printre ruinele Herodionului şi au ridicat, între secolele XV-XVII, patru biserici; zilele care măsoară vârsta aşezării au mai cunoscut arabii şi alt abandon – întrerupt de modul în care beduinii ştiu să îmblânzească ţinuturile aride, contopindu-se cu ele.
„… În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea… Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când era el acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei…” (Luca, II 1 şi următoarele). Puţin mai la sud de Ierusalim, în mijlocul unui peisaj idilic, agro-pastoral, care şi-a menţinut în timp, aproape nealterate, caracteristicile bucolice şi biblice ale vremii de altădată, se află aşezat Betleemul. Candidul sătuc, de la poalele unui deal aspru, stâncos, punctat ici-colo de măslini şi de chiparoşi, este indicat, în toponimia locală, cu numele Betleem. Semnificaţia toponimului poate fi „casa pâinii” din ebraicul Beit Lehem sau „casa cărnii” din cuvintele arabe Beit Lahm. Betleem-ul, oraş sfânt pentru religia creştină, este plin de amintiri biblice şi evanghelice. Vastele întinderi de păşune sunt străbătute de turme de oi şi de capre, conduse de păstori care îmbracă, acum, ca şi în timpurile vechi, haine severe, închise la culoare, căciuli caracteristice. În acest decor s-au desfăşurat faptele povestite în Sfintele Scripturi, care îi unesc pe creştini cu evreii: păşunile cunoscute sub numele de „câmpiile păstorilor” (Shepherds Fields) au cunoscut aventurile protopărinţilor lui David, marele rege al evreilor; au fost, totodată, martorii veştii date de către înger despre naşterea Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus (din ebraicul Jeshua) reprezintă o amintire de neşters în istoria umanităţii (o neconcordanţă doar în ceea ce priveşte data naşterii lui Isus: romano-catolicii plasează evenimentul în noaptea de 24 decembrie a anului 5 sau 4, grecii ortodocşi în 6 ianuarie, iar armenii îl datează pe 18 al aceleiaşi luni). Existenţa lui Cristos, în dimensiunea sa terestră, ne oferă un om a cărui dublă natură, umană şi divină, a lăsat mesajul nemuritor transmis de-a lungul secolelor, după 2.000 de ani, asupra unei vaste părţi a conştiinţei, a gândirii şi a crezului universal.
Bazilica Sfintei Naşteri, ridicată pe locul venerat de pelerini, se mândreşte cu istoria milenară. În anul 135 d.Hr., în tentativa sa de a şterge din realitate cultul creştin, împăratul Adrian dedicase grota şi păduricea divinităţii păgâne Adonis. Numai intervenţia lui Constantin, în anul 332, a permis să se revină la venerarea unuia dintre locurile cele mai dragi tradiţiei creştine, ridicându-se aici o impunătoare bazilică păstrată, în bună parte, până în zilele noastre. A fost dărâmată de la sol şi reconstruită de către Justinian, care adăuga poţiunea absidală triplă, restructurând vestibulul şi dându-i destinaţia de pranaos, după cum a dispus construirea a două scări, pentru a permite accesul la Grota Sfintei Naşteri. Bazilica Sfintei Naşteri a scăpat de jaful invadatorilor persani (secolul al VII-lea), însă, în prima jumătate a secolului al XVI-lea turcii i-au topit acoperişul de plumb pentru a face ghiulele de tun. Faţada, din piatră neşlefuită, este încadrată de alte trei edificii mănăstireşti aparţinătoare de trei biserici creştine diferite. În biserică se intră prin mica Uşă a Umilinţei (1,20 m) prin care se poate pătrunde în interior numai aplecat, ca şi când s-ar intra într-o peşteră adevărată. Probabil că, la început, uşa avea cu totul alte dimensiuni, dar, prin secolul al XVII-lea s-a decis să fie micşorată pentru ca musulmanii să nu mai poată intra călare. Interiorul impresionează prin monumentalitatea celor cinci naosuri, separate de patru şiruri de câte 11 puternice coloane corintene din calcar roşu. Pe sub câteva traverse din lemn se văd porţiuni din vechiul mozaic al pardoselei. În naosul cel mare pot fi admirate urmele unor mozaicuri pe fond de aur, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi atribuite unui anume Basilius pictor. Mozaicurile îi reprezintă pe strămoşii lui Cristos şi trimit la primele şapte Concilii Ecumenice. Partea cea mai semnificativă, din punct de vedere religios şi istoric, rămâne, totuşi, Grota Sfintei Naşteri; această mică încăpere, decorată parţial în marmură, cuprinde Altarul Naşterii lui Cristos: o stea de argint, luminată de 15 candele aprinse, care reprezintă diferitele comunităţi creştine, indică locul tradiţional al naşterii lui Isus. Steaua poartă următoarea inscripţie latină: Hic de Virginiae Maria Jesus Christus natus est – 1717. Alte două altare se află în grotă. Altarul Sfintei Iesle este locul unde a fost aşezat Copilul Isus după naştere. Ieslea din argilă, găsită, comform tradiţiei, de Sfânta Elena, a fost înlocuită de către aceasta cu o iesle din argint. În faţa altarului invocat se află Altarul Regilor Magi, aşezat în locul în care aceştia şi-au adus omagiul nounăscutului Fiu al lui Dumnezeu.
Sunt semne, reţele de prevestiri sau interpretări, imagini şi sensuri, norme construite, spaţii asediate, substanţă mitizată, pragul copleşind chiar trecerea vremii, condiţia dislocării a tot ce fierbe în absolventul de istorie-filosofie şi în omul pornit către regăsirea credinţei.
***
Urmează plăcerea de a găsi litoralul Israelului, îmbrăţişarea dintre om şi apă, o fericire fără condiţii, permanenţa unui profil… În trecut, Cesareea a fost un oraş al regelui Irod, unul dintre cele mai mari şi mai importante. Cesareea relatează istoria de acum 2.000 de ani a propriei sale glorii: Imaginaţi-vă oameni plimbându-se pe străzile pavate de romani, mulţimi aclamând în teatre maiestuoase, caii care merg, în galop, pe hipodromul gigantic de la malul Mării Mediterane, ruinele Palatului lui Irod (construit direct din mare, într-o peninsulă), pe Irod însuşi, vestigiile din timpul romanilor, bizantinilor, arabilor şi cruciaţilor, până în primele clipe ale Sionismului în Israel, activitatea din timpul magnatului Rothschild etc.
Haifa, în schimb, este al treilea oraş, ca proporţie numerică, primul dintre porturi şi unul dintre cele mai mari centre culturale, industriale, comerciale şi de cercetare ale Israelului. Se întinde pe flancurile verzi ale Muntelui Carmel până către litoral (Mifraz Hefa), ajungând spre Akko, punctul nordic, observabil din Haifa, cu ochiul liber/peste mare. Cel mai vechi cartier (Hadar) este zona rezidenţială de la poalele muntelui, cunoscut drept important nod fenician pentru transportul purpurei, amintit de Pitagoras şi de romani. Potrivit unor opinii, etimologia Haifei ar proveni de la Caiafa – presupusul fondator al localităţii; din alt punct de vedere, denumirea vine de la expresia ebraică Hof Yafe (plajă frumoasă). Portul era străin stării de insecuritate încă din secolul II î.Cr., iar cruciaţii au construit o fortăreaţă (în umbra vecinei Saint Jean d’Acre/Akko de astăzi). Am înţeles formele Muntelui Carmel, înălţat prin alegere, modelând îngâmfarea lucrurilor şi oamenilor. Popas al profetului Ilie, loc al retragerii spirituale a lui Pitagoras şi, probabil, refugiu pentru Sfânta Familie, loc de oprire pentru regele francez Ludovic al IX-lea, şansa unei noi izbânzi pentru Napoleon, numele său provine din expresia ebraică Kerem-El („Viţa de vie a Domnului”). Un paradis terestru (oamenii îngăduie libertatea gazelelor şi cerbilor), un patrimoniu care trebuie salvat întrucât este o adevărată călăuză spre dăinuirea frumuseţii.
Comunităţile carmelite („Stella Maris”, Muhraka, parohia latină Haifa) de pe Pământul Sfânt sunt asociate cu apărarea memoriei profetului Ilie şi devoţiunii pentru „Doamna Noastră” a Muntelui Carmel. Mănăstirea Carmel (în care am înnoptat) respiră prin buchete de cuvinte, fotografii şi amintiri. Construită în secolul al XIX-lea pe ruinele unui edificiu preexistent, la rândul său reconstruit în amplasamentul pe care Abdullah Paşa l-a distrus în 1821 (folosind pietrele pentru a-şi înălţa propriul palat), are o bazilică cu planul în formă de cruce greacă deasupra căruia se ridică o cupolă (frescele ilustrează scene din viaţa profeţilor Ilie şi Elizeu); în interior, marmora ce acoperă pereţii este îmbogăţită cu sculpturi în lemn de cedru; grota lui Ilie se găseşte în inima bazilicii, flancată de coloane de porfir, iar, în plan îndepărtat, un altar se află deasupra stâncii sculptate şi oferă spaţiul în care odihneşte Ermitul (pustnic, sihastru); obiectele descoperite stau mărturie a transformării grotei în necropolă. Se pare că Ilie a condus, de aici, Regatul de Nord al Israelului în cursul primei jumătăţi a secolului X î.Cr.; apărător fervent al monoteismului, a luptat împotriva preoţilor care slujeau zeitatea Baal (pe Muntele Carmel) şi împotriva lui Izabel, soţia lui Ahab. Potrivit iconografiei tradiţionaliste, Elizeu – discipolul profetului Ilie – l-a văzut pe acesta urcând la cer pe un car în flăcări.
Aş fi vrut să rotunjesc experienţa din Haifa cu Templul şi Grădinile Bahá’í. “Bahá’í” poate fi folosit ca un adjectiv atunci când ne referim la credinţa Baha’i sau ca termen pentru adepţii lui Baha’u’llah (“Baha’i” nu este un pronume care să însemne religia ca un întreg). Cuvântul provine de la “Bahá’” (بهاء) din limba arabă, care înseamnă “glorie” sau “slavă”. Cuvântul Bahaism (sau Bahai’ism) a fost folosit în trecut, dar acum este folosit mai rar. Bahá’í este o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-’Alí Núrí, cunoscut sub numele de Bahá’u'lláh (în limba arabă: “Slava lui Dumnezeu”), prin secolul al XIX-lea, în Persia. Numărul bahá’í-lor din întreaga lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiţi în peste 200 de ţări. Conform învăţăturilor Bahá’í, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un proces educaţional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu. Aceştia sunt numiţi “Manifestări ale lui Dumnezeu”. Bahá’u'lláh este văzut ca fiind cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceştia. El a pretins că se revelează drept aşteptatul “Salvator al lumii”, “Învăţătorul prevestit în Creştinism, Islamism, Hinduism, Budism şi în alte religii”, misiunea lui urmând să stabilească o bază fermă pentru unitate mondială şi să inaugureze o eră de pace şi justiţie, în care Bahá’íi cred ca fiind inevitabilă. În multe din oraşele mari ale lumii se află aşezăminte Baha’i, chiar temple. Nimic nu poate întrece Templul şi Grădinile Bahá’í din Haifa. Complexul, situat pe Muntele Carmel, se caracterizează prin spaţii vaste de vegetaţie sălbatică, combinate cu jnepeni şi chiparoşi; conţine mausoleul lui Bab şi două edificii construite în stil neoclasic “Arhivele Internaţionale” şi “Casa Universală a Justiţiei”, sediul “Afacerilor Spirituale şi Administrative ale Comunităţii Internaţioanle Bahá’í”, iar, de jur-împrejur, se întind luxuriantele grădini şi cupola aurită a mausoleului, edificiu grandios, cu accente orientale.
***
Când mi-am filtrat proiectul deplasării, pe rafturile conştiinţei s-a pornit un mic scandal – înaintea ultimei zile (9 august). Lipseau, din limba aranjamentului nostru cu Ierusalimul, panorama şi grotescul fascinant al bazarului.
Desigur, întâietate au avut Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Via Dolorosa/Popasurile…
Ein Karem (sat, ca prelungire a Ierusalimului, unde poate fi localizată naşterea lui Ioan Botezătorul, din părinţii Zaharia şi Elisabeta; sanctuarul celebrează naşterea celui care l-a botezat pe Isus) fusese sedimentat într-o altă formă şi în altă zi a pelerinaj-ului; trei nopţi au fost petrecute la St. Charles Hospice, surorile amintindu-ne că abilitatea de a învăţa alte limbi nu este precum singura floare trăind prin metaforă, mitologia şi prezentul voinţei de a fi român, slujitorul învăţăturii lui Cristos în Ţara Sfântă. Nu putem trăda memoria doar pentru că, pe Muntele Sion (Zion) din Ierusalim gallus cantat. Conform tradiţiei creştine, Petru s-a lepădat de Isus. Potrivit altora, locul corespunde Palatului lui Caiafa, „temelia” de judecată a lui Isus. Sunt arheologi care cred în rolul actualei proprietăţi a părinţilor asumpţionişti, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu (argumente invocate: mărturiile pelerinilor din Ţara Sfântă, „Cântul Pelerinului Anonim din Bordeaux”, o cateheză aparţinând Sfântului Chiril, Episcop de Ierusalim, manuscrisul Ierusalimului din „Lexiconul Armean” etc.) alţii preferă să situeze palatul 300 de metri mai sus, pe amplasamentul Bisericii Armene Ortodoxe, al Sfântului Salvator, din apropierea Porţii Sionului. Nici o ipoteză nu se impune ca evidenţă, doar Muntele Sion rămâne o colină înaltă din partea de vest, devenită inima primei comuntăţi creştine, compuse din iudeo-creştini, discipoli ai lui Isus de origine ebraică. Într-o sinagogă, evreii religioşi venerează Mormântul lui David… Descoperirea unui bloc de piatră cu dimensiuni de 2,5 m lungime/0,5 m lăţime, purtând cu sine şi pentru alţii inscripţia ebraică „Le aham hua korban” („aceasta este ofranda pentru păcate”) sugerează prezenţa marelui preot, cât se poate de naturală prin colecţia de „greutăţi şi măsuri evreieşti” care au fost interpretate drept etaloane aflate în grija preoţilor…
Oraşul lui David, Silwan (în Biblie – Siloam), este cea mai veche parte a Ierusalimului. David, Solomon şi profeţii au trecut pe aici. Grădinile din Siloam au inspirat “Cântecul Cântecelor”. De Paşte, creştini de toate etniile se adună la Ierusalim pentru a urma drumul parcurs de Isus. În duminica Floriilor, oamenii se adună pe Muntele Măslinilor ca să reediteze intrarea Lui în Ierusalim. Se opresc acolo unde Domnul a plâns, prevăzând soarta proprie şi pe cea a oraşului. Locul este marcat de o biserică în formă de lacrimă, numita Dominus Flevit („Domnul a plâns”). Tot pe acest munte este Grădina Ghetsimani, în care există o mică livadă de măslini (se spune că ar avea aproape două mii de ani). Ierusalimul adăposteşte patru cartiere importante: Cartierul Evreilor, Cartierul Creştinilor, Cartierul Musulmanilor şi cel al Armenilor. Astăzi, patru comunităţi etnice şi religioase promovează, împreună, culturi diferite cu acelaşi patrimoniu. Sunt opt porţi care străbat zidurile oraşului, iar cel mai important trafic se desfăşoară prin Poarta Jaffa. Via Dolorosa este drumul pe care Isus a mers de la Judecată către Răstignire. Aici sunt cele „Nouă opriri ale Crucii” care conduc şi spre Biserica Sfântului Mormânt din Cartierul Creştin, cunoscut drept locul unde a fost îngropat şi unde a înviat Cristos – centrul credinţei creştine din întreaga lume.
Belvedere – care înconjoară Siloamul – strânge în sticla zilelor însorite, a nopţilor umede şi cu rafale de vânt, ca plan apropiat, trei văi la sud de valea Gheenei. Cu proasta reputaţie din “epoca regilor” – când inima lui Solomon s-a întors de la a-L servi pe Dumnezeu (1 Regi 11: 5-7); mai târziu, valea a devenit un fel de colector de gunoaie arse, dar, la timpul potrivit, credinciosul împărat Iosia a pus capăt cruzimii şi, pentru ca acea practică să nu mai repete, a profanat valea, pângărind-o cu oase ale oamenilor morţi (2Regi. 23:10,14; 2Cron. 34:4,5). Tocmai pentru a simboliza nimicirea, le fel de completă, cum era distrus orice lucru aruncat în Gheenă, profetul Domnului, Ieremia, prevestea soarta naţiunii rebele prin ilustraţia potrivită a Gheenei (Ier. 19:12,13; 7:32,33). La est de câmpul cumpărat cu 30 de arginţi, prin trădarea lui Iuda, şi, totodată, Hakeldama (pâmântul sângelui”, unde Iuda s-a spânzurat) se dezvăluie Valea Cedronului, între Muntele Măslinilor şi Prima Cetate a Ierusalimului (Sion), cucerită de David în jurul anului 1.000 î.Hr.; cadrul convine viziunii profetului Ezechiel care vorbea despre apele revărsate asupra templului (înainte de a traversa deşertul, ele aveau să-şi împlinească un sfârşit ca un început, în apele Mării Moarte, pentru curăţare). Valea Tyropeon este, practic, acoperită; dar, în vechime ea ar fi mers pe zidul vestic al Esplanadei Templului, prelungindu-se către sud până la confluenţa cu Cedronul şi Gheena, fixând limita vestică a vechii cetăţi a lui David. Pe versantul său se afla “Fântâna Siloamului” şi minaretul care domină valea; tot aici, Isus a trimis lumina către un bolnav, redându-i vederea. În plan depărtat, la nord, se înalţă Muntele Moriah. Aici se ridicaseră Templul lui Solomon şi templul lui Irod cel Mare (distrus de Titus în 70 d.Hr.). Multe episoade ale istoriei Israelului şi ale vieţii lui Isus s-au petrecut pe acest munte. Astăzi, vedem cum se ridică Moscheea lui Omar, Moscheea Al Aqsa, Domul Stâncii. Unul dintre cele mai venerate sanctuare ale Islamului, construit în anul 621 d.Cr. de califul Abd al-Malik, edificiul adăposteşte o stâncă privită cu sacralitate de credincioşii musulmani (“Profetul a pornit în călătoria sa către cer”); stânca este importantă şi pentru tradiţiile mozaică şi creştină; aceasta ar fi vârful muntelui biblic Moriah, unde Avraam l-a oferit pe fiul său Isaac ca jertfă lui Dumnezeu; din punct de vedere arhitectonic, Domul Stâncii pare să se identifice cu cupola sa strălucitoare, asemănătoare unui boboc de floare aurit; cupola este susţinută de un tambur circular şi de o construcţie octogonală, cu ziduri îmbrăcate în marmură şi faianţă predominant albastră. Colina “Scandal”, numită astfel pentru că regele Solomon a ordonat să fie ridicat un templu întru cinstirea zeităţilor venerate de femeile sale, îngroaşă tonul prin îndoiala unui capriciu. Înconjurată de arbori, o veche mănăstire a fost transformată în centru de primire a pelerinilor, administrat de catolici francezi sub numele “Casa lui Abraham”. Tot la est se întrevede linia Munţilor Moab (în zilele senine, se pot observa, în depărtare, depresiunea Iordanului, Marea Moartă, petecuri de pământ ale vecinilor din Iordania). Muntele Nebo (m-a purtat pe umerii săi la sfârşitul anului 2007) a fost suit de Moise din câmpia Moabului, vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Domnul i-a aratat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Toar; Domnul i-a zis: Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: O voi da seminţei tale. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. La sud, colina supranumită “Consiliul cel Rău”; după tradiţie, marii preoţi şi fariseii convocaseră o adunare în timpul căreia Caiafa a profeţit: “Este mai bine să moară un singur om pentru popor”…
Epilog:
Înfiorata cale, pământ pe care paşii
Trecut-au mângăind ca să culeagă şoapte
Îmbrăţişând secunde ca-n univers doar aştrii
Ce-ascund în amintire istorii zbuciumate…
E forţa necesară, vitala conştiinţă
Ce împrumută viaţa născând mereu idei
Sau flacăra ce arde prin credinţă,
Trăindu-şi biblic imensitatea ei?
Sărutul întrebării trezeşte aripi frânte
Iar zborul nemişcat al unor regăsiri
Hrănindu-mi aşteptarea, pronaos de cuvinte,
Culoare fără vârstă străbat în amintiri…
Şi, totuşi, început e doar cuvântul sacru
Iar sacru este chipul al cărui început
Prin slăbiciunea lumii, s-a desluşit în altul
Dintr-un întreg miracol/născând ce-a fost născut…
Nicolae Tomescu
Evenimente | Nicolae Tomescu | 
12 Octombrie 2009 1:41 PM | 
Comentarii (0) 
Subscribe
